Despre mine

De cinci ani, muntele nu mai e un loc în care merg — e un loc din care mă întorc schimbat de fiecare dată. Nu alerg ca să câștig ceva. Alerg pentru că acolo, în ritmul ăla simplu, pas după pas, ore în șir, dispare tot ce nu contează. Rămâi doar tu, respirația, poteca și liniștea aia pe care n-o găsești nicăieri altundeva.

Am învățat, fără să caut asta, că muntele nu te răsplătește pentru viteză sau forță. Te răsplătește pentru cât de atent ești, pentru cât de puțin ai nevoie ca să fii bine, pentru cât de dispus ești să asculți — pasul tău, vremea, terenul, limitele tale reale, nu cele imaginate. E o formă de smerenie pe care n-o poți învăța din cărți, doar trăind-o, oră după oră, ridicare după ridicare.

Nu cred că asta e doar pentru alergători sau pentru cei care se numesc „sportivi de performanță”. Cred că e pentru oricine simte, măcar din când în când, nevoia să se miște simplu, fără scop anume, doar ca să fie prezent undeva unde contează cu adevărat să fii prezent. Nu-ți trebuie echipament scump sau ambiții mari. Îți trebuie doar voința de a ieși pe ușă.

Se pregătește ceva — un loc unde oamenii ăștia se pot găsi unii pe alții, ca să se miște împreună, în tăcere sau în vorbă, nu contează. Rămâi aproape, ca să fii unul dintre primii acolo.